Această mare sărbătoare, una dintre cele douăsprezece Sărbători Împărăteşti ale anului, cade întodeauna în duminica anterioară Paştilor. Intervalul scurt dintre aceste două evenimente ale vieţii creştineşti a dus la naşterea unei credinţe: se spune că aşa cum e vremea de Florii, va fi şi de Paşti. Floriile cad deci în ultima duminică din Postul Mare şi, ca şi în cazul Bunei Vestiri, credinciosii au dezlegare la peşte. Numele ,,Florii” a fost dat în amintirea intrării Domnului Nostru Isus Hristos în Ierusalim, când poporul l-a întâmpinat cu ramuri înflorite de finic, salcie şi palmier. Intrând ca Împărat în Ierusalim, Isus anticipează apropiata Sa biruinţă, ca şi biruinţa Finală a omenirii pe care o poartă în Sine.
Pentru că în România nu cresc finic sau palmieri, oamenii culeg pentru această sărbătoare mai ales crengi de salcie, cu muguri (mărţişori) pe ele. De ce salcie? Deoarece se zice că atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie s-a aplecat peste ape, ca să poată trece Maica Domnului. Atunci Fecioara Maria a binecuvântat salcia, făcând-o să nu ajungă niciodată cărbune şi sortindu-i să fie dusă în fiecare an la biserică. Cu florile şi crengile de salcie sfinţite în biserică, oamenii se întorc acasă şi, după ce ating cu ele copii, ca să crească mari şi frumoşi, le pun la icoană. Crengile de salcie se păstrează acolo tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi pe cei ai casei. În ziua de Florii nu se lucrează. Singura activitate îngăduită, ba chiar recomandată, este scoaterea tuturor hainelor în curte, pentru a se aera. În toate casele se coc atâtea pâini de făină de grâu câţi membri are familia, dar mărimea acestor paini diferă în funcţie de vârsta fiecărui membru. Aceste pâini se împletesc cu multă grijă din aluat şi pe deasupra sunt ornate cu cununi sau cruci din acelaşi aluat.
Povetele maicii Sofronia
